Atestare istorica

11 În locurile pitoreşti ale văii Mamului se găseşte comuna Lungeşti cu cele şase sate componente: Gănţulei, Stăneşti-Lunca, Lungeşti, Fumureni, Dumbrava şi Carcadieşti, locuri a căror atestare documentară este înscrisă în actul lui Vlad Dracu Voievod la 1 august 1437, prin care întăreşte lui Rutaş, Coica, Novac şi Stratimir stăpânire peste Dobruşa, Şerbăneşti şi Mamu. Aceasta este prima atestare documentară a satului Mamu, iar într-un document din 23 noiembrie 1586 găsim pentru prima oară denumirea de Lungeşti, denumire pe care şi-o păstrează neschimbată până azi.

Însă, datorită descoperirilor arheologice de pe teritoriul comunei Lungeşti (un inel de bronz, pietre de calcar cu inscripţii greceşti, diferite fragmente ceramice şi chiar o amforă romană din secolele I-II d. Hr., acestea din urmă fiind specifice culturilor Coţofeni, Glina III şi Verbicioara), putem spune că pe aceste locuri se află resturile unei aşezări rurale din perioada stăpânirii romane în Dacia. De aici rezultă că fosta localitate Mamu era mult mai veche, existând cu mult timp înaintea atestării ei documentare.

12Satele componente ale comunei Lungeşti, fiind aşezări vechi ale ţinutului românesc, s-au integrat cu siguranţă din primii ani ai formării lor în viaţa politică şi socială a timpului.

Beneficiind de ocrotirea, de educaţia primită din partea unor domnitori şi comandanţi de oşti iubitori de patrie, s-au ridicat la luptă atunci când a fost nevoie pentru apărarea pământului strămoşesc, pentru unire, independenţă şi eliberarea naţională. E greu de presupus că locuitorii noştri nu ar fi fost alături de ceilalţi oşteni în bătăliile purtate de domnitorul Mihai Viteazul, că nu ar fi avut cinstea să fie conduşi de însăşi generalul Stroe Buzescu sau de unul dintre feciorii săi, sau că pe vremea lui Constantin Brâncoveanu ei nu ar fi ridicat sabia împotriva celor care tulburau domnia prea luminatului domn.

Timpul, desigur, a strecurat tăcere peste mormintele bravilor viteji, dar nu şi peste faptele lor de glorie. Timpul nu a putut păstra toate amănuntele, dar noi, care trăim şi păstrăm în fiinţa noastră prinosul de recunoştinţă acestor bravi strămoşi, avem nobila datorie să transmitem generaţiilor prezente contribuţia marcantă a acestora la înfăptuirea istoriei.